Îl urmăresc pe George Bonea de câțiva ani și pe lângă asemănarea izbitoare cu Speedy Gonzales (lucru pe care btw i l-am mărturisit) am apreciat mereu sinceritatea cu care scrie. Deși asta ar trebui să fie un lucru obișnuit și monden într-o lume normală, devine o raritate în zilele noastre. Nu oricine are los cojones să spună lucrurilor pe nume într-o societate care se preface atât de bine că asta vrea, încât atunci când cineva chiar o face, se sclifosește și se atacă mai tare decât americanii pe irakieni.
George Bonea are acel „je m’en fous de părerea ta” cum ar spune francezii. Iar din punctul meu de vedere asta este cheia succesului când vine vorba despre content writing. Îți oferă libertatea de care ai nevoie să scrii content de calitate și nu orice bălărie care în fond poate fi scrisă și de nenea Ion de la colțul străzii. În felul acesta nu te lași manipulat de nimeni și doar tu ai frăiele în mână (mai precis pe tastatură) pentru a decide ce ajunge în online.
Mi-am dat seama că am multe de învățat de la el. Și nu doar eu. Dacă vă amintiți, spueam că am scris pentru IQool.ro și tot în acea perioadă mi-am zis că ar fi tare fain ca împreună cu George să facem un mic encounter și cu oamenii din echipa IQool pentru a ne împărtăși din experiența lui. Cum fiecare avea curiozitățile lui, l-am bombardat cu întrebări care mai de care mai diferite and at the end of the day ne-am făcut o idee despre ce înseamnă munca în agenții și Social Media în general.
It’s been a minute since then, tocmai din acest motiv trebuia să facem un catch up on the latest.
Iată despre ce am discutat.
Fiind un speaker „demotivațional”, care desigur „demotivează” pe cei din jur, care a fost ultima persoană care „te-a demotivat” pe tine? În ce context s-a întâmplat?
Ultima persoană care a reușit să mă motiveze prin demotivare a fost un apropiat care mi-a spus de cum se cumpără opiniile unor somități cu privire la actele artistice ale unor nulități publice. Practic, oameni cu ștaif și cu o voce în X domeniu au ajuns să ceară/primească bani pentru a spune că „lucrarea artistică” a vreunui nimeni (cu bani) e o creație „senzațională”, „o bijuterie”. Auzind asta m-am convins că… „aia e”, ca să citez din popor. Mă motivează să continui să nu mai lupt cu mori de vânt și să mai visez penibil că lumea se va schimba.
Pentru că există mult hate pe internet și având această platformă, simți mereu nevoia să răspunzi oamenilor care trimit comentarii acide la postările tale? De ce?
Nu-mi place să spun că pe net e mult „hate”. Cred că pe net sunt multe păreri și avem proasta impresie că părerile care nu ne măgulesc sunt „haterești”. Dacă nu am mai avea scutul ăsta penibil al victimei asaltate de „hate” poate am învăța ceva despre perioada în care trăim. Cât despre răspunsurile oamenilor… îmi plac părerile acide și comice (inclusiv cele la adresa mea). Dar nu-mi place isteria sectantă (indiferent de credință), drept urmare lor nu (am ce să) le răspund.
Crezi că există termenul de „prea sincer” pe internet? Ai simțit vreodată nevoia să cenzurezi ceea ce aveai de spus doar pentru că ar putea jigni pe cineva?
În contextul în care toți credem cu tărie că avem dreptate și mai nimeni nu-și mai pune problema că e posibil să greșească nu știu dacă „prea sincer pe internet” mai înseamnă ceva. Iar de cenzurat nu cred că m-am cenzurat, dar am omis deliberat unele lucruri pentru că sunt mult prea ușor de interpretat greșit și în ziua de azi o prepoziție te poate transforma din înger în demon.
Cât de important este ca tu să iubești materialul pe care vrei să îl publici versus cât de important este să fie iubit de public?
Pentru mine e mai important să-mi iubesc eu materialul. Dar eu am avut nițel noroc în viață astfel încât să nu depinde (financiar sau emoțional) 100% de feedback-ul audienței. Dacă mori de foame, ori de atenție, nu-ți permiți luxul de a da mereu ce-ți place. Dai și ce se cere. Sunt recunoscător că nu sunt acolo.
Crezi că românii au simțul umorului? Cum crezi că apreciază sarcasmul în stand-up?
Românii au simțul umorului, drept dovadă glumele de pe vremea lui Ceaușescu. Chiar și în condiții vitrege s-a râs.
Sarcasmul nu cred că e neapărat stilul preferat de români pentru că în sarcasm trebuie să ai o bună înțelegere și acceptare a problemelor prin care treci (personale, ori ca țară). Cum românii nu vor să vorbească de greșelile făcute de ei (sau țară) sarcasmul e posibil să fie interpretat ca atac.
La ce tip de glume râde cel mai mult publicul tău?
Publicul meu îmi înțelege sarcasmul și ironia și pare cel mai distrat de modul în care prezint evidentul fără a-i adăuga foarte multe glumițe. Asta mă bucură nespus.
Există vreun subiect tabu despre care te-ai ferit să vorbești în stand-up sau în videourile de pe YouTube cu Speaker Demotivațional?
M-am ferit să vorbesc punctual de anumite partide sau politicieni. Poate că mi-a mai scăpat pe ici-colo, dar nu vreau să las impresia că disprețuiesc vreun partid. În contextul în care toate-mi (în prezent) îmi sunt la fel de nocive.
Avem nevoie să râdem mai mult acum în această perioadă de criză?
Avem nevoie să râdem oricând, cu mențiunea că râsul trebuie să fie terapeutic și să ajute la ventilarea unei stări tensionate. Urmarea râsului trebuie să fie dorința și implicarea în schimbarea contextului care a dus la râs. Dacă râsul adâncește problema înseamnă că râdem amboulea.
Ce ne poți spune despre cartea pe care ai scris-o? De unde o putem achiziționa și de ce ar trebui oamenii să o citească?
Cartea se numește „Îmi pare rău că am muncit” și se poate achiziționa de pe site-ul editurii Univers (https://edituraunivers.ro/produs/imi-pare-rau-ca-am-muncit/), dar este și în librării. Ori pe alte site-uri.
Am început să lucrez la această carte în primăvara lui 2019 și a fost terminate în ianuarie 2020. Țin să menționez asta pentru că unii cititori au avut impresia, văzând subiectul, că am scris totul în plină pandemie și izolare. E doar o coincidență care a stârnit multe discuții la editură, întrebarea fiind „dacă apocalipsa e subiectul, și acum trecem printr-o pandemie, când o lansăm?”.
Mi-ar plăcea să cred că merită citită pentru că e despre o apocalipsă atipică, dar așa sunt toate, nu? Să spunem că „apocalipsa mea” e mai contemporană.
Cum vezi noul „esetial worker” în România?
Perioada asta cu pandemia sper să ne ajute să mai relaxăm din stereotipurile negative despre ceea ce sunt „essential workers”. Gluma-i glumă, dar oamenii ăia sunt importanți. Ce mi se pare interesant e cu ce părere ieșim din pandemie despre cei pe care îi consider „unessential workers”. Sunt curios cum se simt și ce simt oamenii despre cei care în esență nu fac nimic pentru binele comun, contribuția lor socială e 0 (asta dacă nu ne rezumăm doar la ce și câte taxe plătesc), dar au salarii mari, un stil de viață copleșitor pentru mediu, acronime impozante pe badge-uri și atitudine superioară.