Sunt de părere că orice om care „îndrăznește” să fie versatil în cariera profesională este un om „de temut”. „Cum așa?” ați putea să vă întrebați. Ei bine, pentru că ei sunt oamenii care se adaptează deosebit de rapid oricărei situații, știu să transfere cu ușurință skill-urile pe care le-au dobândit de la un job la altul și au puterea să se reinventeze în orice moment if this should be the case. Dacă mă întrebați pe mine, sunt oamenii care ar supraviețui unei Apocalipse, lucru care, trebuie să recunoaștem, nu mai pare atât de far-fetched în aceste momente.
De cele mai multe ori, versatilitatea în domeniul profesional nu este văzută cu ochi buni, ci mai degrabă cu reticență, suspiciune și îndrăznesc să spun că este privită ca un red flag de către cei din jur. Pe modelul „De ce nu ești statornic?” „Încă nu știi ce vrei?” sau „După cum driblezi tu domeniile până și Ronaldo ar fi gelos” and so on and so forth.
Raluca Tache este un exemplu de dinamism și versatilitate pe care rar îl mai întâlnești în zilele noastre și pe care eu îl admir. Acest mod de abordare și gestionare a carierei a fost unul dintre motivele pentru care am vrut să stau de vorbă cu ea și să aflu mai multe despre experiențele ei din toate domeniile.
Întrebarea care cumva îmi măcina sufletul era dacă jonglarea meseriilor este un atu sau o problemă din punctul ei de vedere. Răspunsul Ralucăi nu putea fi mai direct spunând că este un „Atu! Clar, atu!” și trebuie să recunosc că am relaționat cu această afirmație mai mult decât cu orice altceva. Mereu am avut această îndoială în special pentru că și eu am jonglat destul în carieră și mi se spunea că „trebuie să mă potolesc și să aleg o ramură”.
Raluca a fost Jurnalist, Trainer, iar acum activează în domeniul PR pentru diverse clinici medicale. Cum a reușit să le îmbine pe toate cu succes? Aflați totul din interviul de mai jos.
Din punctul tău de vedere, ținând cont de experiența ta ca jurnalist ești de acord că presa este a patra putere în stat?
Da, presa este a patra putere în stat, pentru că este singura care poate scoate la iveală nereguli, fapte de corupție sau alte activități interzise/ilegale, poate cere socoteală oricând, oricui (mai puțin reprezentanților justiției), pentru fapte sau decizii luate. Și poate face asta imediat ce a obținut primele dovezi sau informații.
Nu trebuie să aștepte vreun corp de control sau vreo comisie. Asta este și rămâne datoria presei. Așa cum am cunoscut-o eu, ca jurnalist, însă. Doar că, într-o societate aflată în profundă și continuă schimbare, presa este supusă unor provocări și presiuni pe care nu le prevedeam: Social Media, cu lipsa oricăror responsabilități și cu derapajele implicite, pe care nu și le asumă nimeni. Așa că, în foarte multe cazuri, în momentul de față, presa este doar o modalitate de a purta niște războaie din care se știe foarte clar ce parte trebuie să câștige.
Care a fost cea mai mare provocare a ta ca și jurnalist?
Să îmi păstrez calmul chiar și în situațiile de criză, când a trebuit să relatez despre drame sau tragedii care îmi întorceau sufletul pe dos. Îmi înghițeam lacrimile, când aș fi vrut să plâng în hohote.
Ești de părere că într-un domeniu ca jurnalismul există discriminări de gen? Este un lucru cu care te-ai confruntat? Și cum ai gestiona o asemenea situație?
Există discriminări de gen în toate domeniile, nu doar în jurnalism. Raportul Global Gender Gap 2018 arată că 72 de femei sunt angajate și promovate la fiecare 100 de bărbați angajați și promovați și că femeile câștigă cu 16% mai puțin pentru fiecare oră lucrată. Jurnalismul de televiziune face excepție, zic eu, la numărul de femei angajate.
Dar o femeie trebuie să demonstreze mult mai mult, față de un bărbat în poziție similară. Eu personal nu am fost discriminată niciodată, sau cel puțin nu am simțit acest lucru. Cred că depinde totuși și de încrederea pe care o ai în tine și mai ales de atitudinea de siguranță profesională pe care o afișezi. Care, însă, trebuie să fie reală. În aceeași paletă, însă, mi se pare mai grav mobbing-ul care, din păcate, se întâmplă în foarte multe locuri și care nu face discriminare de gen.
Jurnalist, Trainer și Marketing- PR, putem spune că ești un adevărat cameleon al meseriilor. Cât de important este, din punctul tău de vedere să crești și să te dezvolți mereu? Vezi jonglarea meseriilor ca o problemă sau un atu?
Atu! Clar, atu! Pentru că vezi informația din poziții diferite și înțelegi astfel abordarea și nevoia de a pune această informație în forma potrivită. Ce e important pentru mine ca Marketing și PR, nu este întotdeauna relevant pentru jurnalist. Doar dacă știu să îmbrac informația și să o completez, astfel încât să aibă și componenta de utilitate, de interes general. Și da, este esențial să te dezvolți mereu. Te ține tânără, cum se spune. Nu ai timp să te blazezi, să simți gustul rutinei.
Ce crezi că leagă toate aceste domenii în care ai activat? Vezi cumva un path care te-a dus exact unde ești acum?
A fost genial să pot să trec de la jurnalism la trainer și PR, pentru că toate mă reprezintă, toate îmi plac și sunt legate. A fost ceva firesc, chiar și ordinea în care am făcut pașii. Ca jurnalist am învățat cum să selectez și să verific informația utilă pentru cititor/telespectator. Ca trainer i-am învățat pe alții cum să comunice această informație, pentru a ajunge corectă și clară la destinatar. Iar ca Marketing și PR știu ce așteaptă presa și mai ales publicul de la mine și cum pot să-i ofer cea mai curată informație, care să fie și în beneficiul companiei din care fac parte, și în cel al publicului.
Ai avut vreodată emoții/îndoieli/temeri legat de un nou început în carieră? Cum ai gestionat acele momente?
Emoții ai tot timpul. Chiar și pentru o întâlnire cu un nou partener de business, sau când începi un proiect nou. E normal. Sunt provocări noi și nu ai cum să fii sigur că faci totul bine din prima. Dar emoțiile sunt bune, sunt constructive. Cel puțin în cazul meu. Mă ajută să mă mobilizez, să dau ce e mai bun din mine. Adrenalina aceea… nu cred ca aș putea renunța vreodată la ea. Încerc să îmi imaginez ce probleme m-ar putea aștepta și să anticipez mutarea dinainte. Este și o vorbă „să fii pregătit pentru ce e mai rău, dar să speri la ce e mai bine.”
Ce te-a determinat să înființezi „Școala de Radio și Televiziune”?
Ideea înființării acestei școli a aparținut fostului meu soț, Robert Tache, director la Seven Radio. Unul dintre cei mai buni oameni de radio din România. Cred că amândoi simțeam că e momentul să împărtășim ce am învățat și noii generații. Noi am făcut studiile într-o vreme când școala era doar teorie, iar practica o făceai pe unde se îndura cineva să te primească. Și te agățai cu ghearele de locul ăla și încercai să înveți cât puteai de mult.
Asta a fost motivul pentru care noi am început să lucrăm în redacții încă din primul an de Facultate. Pentru că simțeam că nu o să facem niciodată jurnalism dacă o să stăm patru ani să învățăm doar teorie. Am fost, însă, printre norocoșii care și-au găsit locuri în redacții. Tocmai de aceea, școala noastră a fost diferită. Am vrut să arătam că se poate îmbina teoria și practica.
Care a fost cel mai rewarding moment ca și Trainer?
Există câțiva oameni de televiziune în momentul de față foarte buni. Mândria este că au trecut prin mâinile mele. Și din punct de vedere al scrisului și al prezentării de televiziune.
Comunicarea pentru o clinică specializată în tratamente oncologice necesită o abordare diferită de celelalte domenii. Cum te-ai adaptat acestui tip de comunicare?
Este diferită, în special pentru că se adresează unei categorii extrem de vulnerabile, de speriate. Pacienții oncologici și familiile lor luptă cu spaima acestui verdict de cancer. Eu trebuie să explic tuturor, și fiecăruia în parte, că există viață după cancer. Că se poate. Dar mereu sunt pe un teren instabil, pentru că psihicul omului speriat este extrem de fragil. De aceea este o comunicare complexă și delicată. Este și mai greu când pacienții sunt prietenii mei ori părinții lor, sau, și mai rău, copiii lor. În situațiile astea, de multe ori, sunt „acuzată” de lipsă de empatie. Cred că este modul meu de a mă proteja și de a gestiona lucrurile obiectiv.
Cât de challenging este acest job făcând o comparație cu celelalte domenii în care ai activat?
De departe este cel mai provocator. Cum spuneam, în joc sunt viețile oamenilor, pe bune. Oameni care te privesc în ochi, de care nu ai cum să te ascunzi după un ecran. Aici, orice comunic are feedback imediat. Nu pot spune cuiva că totul va fi bine, dacă eu nu cred în asta, dacă nu sunt convinsă. Dar eu sunt convinsă și lupt să fie bine. Sunt convinsă pentru că știu cât de buni sunt medicii. Și știu că pentru orice caz, indiferent cât de grav este, ei găsesc o soluție. Și așa, trece fiecare zi.
Și se adună zeci, sute, mii de bătălii, pentru fiecare pacient. Dar fiecare bătălie câștigată în fața bolii ne dă energie, puteri nevăzute. Fericire, zău așa! E mare fericirea când ai câștigat o viață, când vezi iar strălucind privirea cuiva care venise la tine stins și fără speranță. Care, în acel mulțumesc șoptit, pune atâta emoție încât simți că ți se topește inima de bucurie. E challenging, dar e minunat! Nu aș renunța pentru nimic în lume la acest sentiment.
Sursă foto: arhivă personală.