Secțiunea „Stories to Know” a fost gândită de la bun început ca un safe space unde oamenii să aibă posibilitatea să împărtășească, anonim desigur, cele mai deosebite experiențe/întâmplări cu scopul de a binedispune pe cei din jur. Fiecare poveste cu potențialul de a stârni zâmbete își găsea un loc în această secțiune specială și dragă mie care nu face altceva decât să pună în „lumina reflectoarelor” oamenii cu povești faine care merită auzite/citite.
Chiar dacă acest principiu nu se va schimba, lucrurile de această dată au luat o turnură neașteptat de serioasă. Această poveste este una pe care nu puteam să o ignor, indiferent de circumstanțe. Din păcate despre acest subiect nu se vorbește îndeajuns de mult, nu este dezbătut pentru că nu este în interesul nimănui să facă acest lucru și la urma urmei… „Cui îi pasă?”, nu-i așa? Ei bine, nouă, nouă tuturor ar trebui să ne pese.
It’s all fun and games you guys … until it isn’t. Sentimentul pe care l-am avut după ce am ascultat această poveste a fost de indignare, furie și totodată confuzie. Da, eram confuză pentru că în 2021 încă se mai întâmplă astfel de nedreptăți și… încă se mai acceptă fără vreo repercusiune pentru agresor.
Povestea nu este a mea, iar persoana care mi-a trimis „pe adresa redacției” toată această întâmplare va rămâne sub anonimat. Let’s call her „Curly C.”, iar Miss Curly C mi-a povestit în amănunt cum a pornit invidia colegilor mai în vârstă atunci când ea a fost angajată pe un post de coordonare și ce s-a întâmplat după acest episod.
Have a read.
„Să ai o funcție de coordonare în presă, la 25 de ani, tu fiind tipă, într-un mediu plin de oameni frustrați e un prim pas pentru a ajunge la spitalul de nebuni. Recunosc că nu am știut exact în ce mă bag, tot ce am avut în minte atunci când am acceptat a fost că voi învăța cât de mult pot din această experiență și mă voi autodepăși. Sună motivant. Era motivant. Până când s-a transformat într-un coșmar din care-mi dădeam palme ca să mă trezesc. Dar pe care nu îl regret și veți înțelege de ce.
Să pornim cu începutul. Acum un an am primit un telefon din senin. Fix în momentul în care îmi doream cel mai tare să-mi schimb jobul. Deși nu aplicasem încă nicăieri. Ceea ce mi s-a părut ciudat, dar am zis că e un semn de sus sau ceva (e și aici o poveste, dar revin altădată asupra ei). Răspund la telefon și mi se face o ofertă. Atât de atractivă încât eram ferm convinsă că fie era o glumă proastă, fie promitea marea cu sarea și, de fapt, lucrurile stăteau cu totul altfel.
Ceva din mine mi-a sugerat să merg la o discuție să văd despre ce e vorba. Zis și făcut. Activitatea prezentată în cele mai tari culori, cu mențiunea că e o responsabilitate mare pe care mi-o asum, dar că, evident, am multe de învățat și îmi va fi de folos în traseul meu profesional. La finalul discuției, încă nu eram convinsă. Așa că am venit cu propunerea să merg câteva zile în redacție, să cunosc colegii, să văd modul de lucru, înainte de a lua o decizie. Așa am și făcut. Primele impresii au fost foarte bune, așa că la finalul acelor câteva zile a venit și răspunsul pozitiv din partea mea.
Cea mai mare temere a mea, aceea că nu mă voi putea impune în fața celorlalți din cauza vârstei mele, a dispărut încă din primele zile. Colegii m-au primit călduros, gata să-mi răspundă la valul interminabil de întrebări, dornici de fiecare dată să-mi dea o mână de ajutor și să-mi facă acomodarea cât mai ușoară. Am fost foarte recunoscătoare și încă sunt pentru acea primire.
Chiar și în colegul cel mai de temut de acolo, care-mi fusese prezentat într-un mod în care să-mi doresc să stau cât mai departe de el, am găsit un real sprijin. Am fost uimită și recunoscătoare pentru că am trecut și de el. Ba chiar feedback-ul dat de el șefului despre mine a fost unul foarte bun. Devenise colegul cu care puteam avea discuții despre toate filmele faine, muzica aia veche și mișto, scriitori preferați, tot felul. Colectivul era o poveste. La scurt timp, fără să fac eu vreun demers în sensul acesta, am aflat că prietena mea cea mai bună avea să-mi fie din nou colegă. Totul părea din ce în ce mai minunat. Ce-mi puteam dori mai mult?
Însă, i-am precizat încă de la început care sunt atribuțiile mele, că eu ar trebui să îi dau chestii de făcut, astfel încât să-și dea seama dacă poate trece peste asta sau nu. A spus că nu o deranjează, ceea ce era un semn bun.
Toate bune la început. Treaba mea era să coordonez echipa. Le trimiteam link-uri de știri, le spuneam ce să facă, cum să facă, corectam știri, schimbam titluri, scriam și eu, la rândul meu, aveam grijă de homepage, dădeam push-uri, puneam știri pe feed-uri, dădeam live-uri, uneori mă ocupam de pagina de Facebook.
Nu toată lumea a înțeles că asta presupunea job-ul meu. Prietena mea lua totul personal: De ce să-mi schimbi titlul, puteai să mă consulți, mi-ai spus prea așa, nu mi-a picat bine să-mi spui că am greșit acolo, e modul cum ai zis-o, eu am simțit-o altfel.
Iar colegul dur cu care mă înțelegeam excelent și-a schimbat total atitudinea față de mine de la o zi la alta când mi-ar fi aflat salariul. Nu știu de unde și dacă chiar erau niște cifre reale sau nu pe care le știa el. S-a dus la the big boss și i-a spus că vrea salariu mai mare, altfel pleacă în altă parte. Șeful i-a transmis că nu se poate și că e liber să-și găsească altceva. Din acel moment eu am devenit cel mai mare dușman pentru el, deși nu i-am făcut nimic. A șters cu mine pe jos în cel mai josnic mod. Așa credea el că-și dovedește masculinitatea.
-Ce, că oricine poate face ce trebuie ea să facă. Că ce, doar schimbă niște știri pe homepage, cât de greu poate fi?
Sigur că m-am apărat fiindcă mi se părea nedrept atunci, deși nu, ceea ce spunea el nu avea nicio legătură cu mine. Nici măcar puțin.
-Ce, mă? Tu crezi că mă doare pe mine de banii tăi? Ma doare în p***, bă. Taci și muncește acolo de salariul pe care-l ai (țipat atât de tare încât a auzit toată, dar toată redacția).
O, da. Astea au fost cuvintele întocmai. Atât a putut. Din fericire pentru mine, a fost tot ce a putut face la adresa mea, căci greșeli nu-mi prea găsea ușor și știam că îmi făceam treaba foarte bine.
S-au întâmplat două lucruri după vorbele lui:
A) -toți colegii, inclusiv șeful, au rămas poker face, nimeni nu a scos un cuvânt și au pretins că it never happened.
-prietena mea cea mai bună râdea a doua zi cu cel care mă umilise cum a știut mai bine, deși nu am meritat acele vorbe câtuși de puțin.
B) – A fost momentul în care am realizat că sunt de una singură într-o cușcă de lei gata să mă sfâșie pentru că aveam „funcție”.
– Mi-am scos cea mai bună prietenă din suflet.
– Colegul răutăcios mi-a dat unfriend pe Facebook, ah, ce pedeapsă, credeam că poate mai mult (am aflat ulterior că a făcut exact același lucru cu fostă tipă editor din doar el știe ce motiv – frustrări prea mari sau nu-i plac tipele editor? Sau Ambele?).
Peste asta am trecut mai repede, însă trădarea celei mai bune prietene a fost ceva de neînchipuit. Am aflat întâmplător, de la mai mulți colegi care au considerat că e mai bine pentru mine să știu. Singurii care au avut curaj să spună lucrurilor pe nume: „Am decis să-ți spun pentru că nu mai suport ura pe care o văd. Nu am văzut în viața mea așa ceva și mi se pare nedrept”. Domnișoara care de vreo patru ani îmi era mai ceva ca o soră mă vorbea de rău cu fiecare ocazie, atunci când eram în zilele mele libere. Bârfele despre mine deveniseră micile ei plăceri. În timp ce în fața eram bff.
Ca să înțelegi la ce nivel eram. A dormit acasă la mine de zeci de ori, îmi cunoștea toată familia, iubitul, avea camera ei la mine. Mergeam în vacanțe împreună, ieșeam în oraș, știam totul una despre alta, toate intimitățile, dezamăgirile, tot. Însă am înțeles mai târziu că nu a putut trece peste funcție și logodna mea. Două lucruri pe care nu le avea și pe care și le dorea. Da, sunt de acord că nu e comod ca două prietene să fie pe aceeași poziție, iar apoi una din ele să ajungă pe un post superior și să-i dea indicații celeilalte. Însă am crezut că era un lucru pe care și l-a asumat când a decis să vină. Am crezut doar.
Am început să merg la terapie și am înțeles. Am înțeles că nu sunt răspunzătoare pentru reacțiile celorlalți, pentru frustrările pe care le-au acumulat. Am înțeles de ce au procedat așa. Nu îi mai învinovățesc acum, îmi pare doar rău că nu au reușit să se iubească pe ei mai mult, astfel încât să nu mai urască viețile altor oameni. Iar toată experiența de care am avut parte la acest job, ei bine, mă crezi sau nu, eu îți mărturisesc că sunt recunoscătoare pentru ea. M-a întărit, m-a ambiționat, m-a învățat atât de multe. Atât despre ceilalți, cât și despre mine însămi. Știi cum e, „what doesn’t kill you makes you stronger”. Și e atât de adevărat, crede-mă.
Iar ce am povestit aici e doar o mică, extrem de mică parte și fără prea multe detalii din ceea ce s-a întâmplat acolo cu adevărat.”