Simona Calancea a publicat pe Pagina de Psihologie un interviu extraordinar de frumos alături de Bethany Saltman, mamă, cercetătoare și autoare a cărții Știința atașamentului: o călătorie în relația părinte copil, despre cum putem menține un atașament sigur în această lume atât de nesigură. 

Mai jos puteți citi o mică parte din interviu și vă recomand cu căldură să citiți tot articolul accesând link-ul de aici.

Tocmai când ne simțeam suficient de încrezători, încât să respirăm din nou într-un spațiu public, să îmbrățișăm oameni dragi și să putem să le spunem copiilor noștri că totul va fi bine, după ce am trecut prin atâtea pierderi în ultimii 2 ani de pandemie COVID, un război ne distruge din nou viețile și speranțele. Sunt vecinii noștri cei care sunt forțați să fugă din țara lor, să-și abandoneze casele, să renunțe la viețile lor, să lase în urmă soți, tați, frați – pe care este posibil să nu-i mai vadă vreodată. 60% dintre copiii Ucrainei nu mai dorm în paturile lor. Asta, dacă mai pot dormi…

Luna acesta am vorbit cu Bethany Saltman, mamă, cercetătoare și autoare a cărții Știința atașamentului: o călătorie în relația părinte copil, despre cum putem menține un atașament sigur în această lume atât de nesigură. 

Ai studiat știința atașamentului timp de 10 ani înainte de a scrie cartea. Noi trăim într-o „situație nefamiliară“ de ceva vreme deja, mai întâi cu pandemia de Coronavirus, acum, cu războiul din Ucraina. Conform ACLED (The Armed Conflict Location & Event Data Project), luna trecută am avut peste 8000 de evenimente (lupte, revolte, explozii, violențe împotriva civililor), care s-au soldat cu aproape 13.000 de victime. Te-aș întreba, deci, cum putem forma un atașament sigur într-o lume atât de nesigură?

E al naibii de greu! Acesta este unul dintre motivele pentru care această situație este așa cumplită, lăsând la o parte violența, trauma, faptul că trăiești într-o zonă de război, lipsa de siguranță, sărăcia, proasta stare de sănătate − să nu poți să menții o fărâmă de atașament. Ruptura atașamentului este un alt lucru groaznic care se întâmplă în acest război. Unul dintre lucrurile absolut înduioșătoare pentru mine, care am urmărit de la distanță ce se întâmplă în Ucraina, a fost suferința produsă de despărțirea familiilor; anumiți membri ai familiei, cel mai adesea, bărbații, mergând să lupte, iar femeile și copiii plecând.

Toată acea tristețe, toată acea durere, mie îmi vorbește despre puterea atașamentului, pentru că unei persoane cu atașament nesigur nu îi pasă. O familie cu atașament nesigur nu este distrusă când trebuie să se separe. Evident, nu spun deloc că acesta a fost un lucru bun care s-a întâmplat, dar m-a uimit să văd minunea care este simțirea umană, condiția umană, să văd toată acea durere la nivel profund personal.

Să spui, chiar în aceste condiții, „nu vreau să pleci, pentru că te iubesc!“ – asta spune multe despre puterea sistemului nostru de atașament. Acestea fiind spuse, dat fiind că atașamentul începe în copilărie și continuă în viața adultă, toată această situație este devastatoare pentru un copil și poate fi traumatizantă, dar să aibă parte de siguranță, măcar din partea unui îngrijitor, în aceste vremuri tragice și tulburi, asta poate ajuta la menținerea unui atașament sigur. Unul dintre lucrurile minunate legate de atașament este că nu e nevoie de nimic, de fapt, e nevoie doar de implicarea unui îngrijitor. 

Am văzut multe înregistrări video cu oamenii care încercau din greu să ofere un spațiu sigur pentru acești copii refugiați – de aceea, mă și atrage atât de mult ideea de a veni să ajut: să ofer un pic de bucurie, un pic de încântare, un pic de siguranță, un pic de culoare…

Un pic de normalitate…

Exact, dar normalitate din punct de vedere emoțional. Asta mi se pare minunat legat de ceea ce văd – oamenii nu au grijă doar ca cei mici să fie hrăniți. Asta se întâmpla înainte să vorbim despre atașament. Asta credeau oamenii înainte ca John Bowlby și Mary Ainsworth să vină și să schimbe lumea: că tot ceea ce le trebuie copiilor este hrană și adăpost. Acum, discuția s-a schimbat și vedem asta în Ucraina: printre altele, vedem oroarea de a avea familii divizate și copiii tulburați emoțional. Și perspectiva este mult diferită față de perioada de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când John Bowlby și-a început cercetarea, și când Europa era plină de orfani despre care se credea că au nevoie doar de hrană și adăpost și vor fi bine. Acum, am ajuns departe, înțelegem cât de dificil este pentru acești copii să fie într-o stare de nesiguranță, să fie separați de cei dragi. Da, poate că au hrană și poate că au adăpost, dar asta nu e suficient. Iar faptul că acum înțelegem asta e avantajul, dacă vreți, în această situație – lucrurile s-au schimbat de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mamele, în special, au fost forțate să plece din țară împreună cu copiii lor. Ce le pot spune ele copiilor, despre tații rămași să lupte pentru țara lor, astfel încât aceștia să se simtă puțin mai bine? 

Nu pot vorbi ca expert, dar pot spune că dacă ar fi vorba despre familia mea – aici, depinde și de vârsta copilului, cât de multe detalii vrei să îi dai – eu m-aș întoarce la mesajele: „Sunt aici și o să găsim rezolvarea împreună“, „Ești în siguranță și nu te voi abandona, iar tatăl tău face un lucru minunat, pentru a te proteja pe tine.”

Write A Comment

error: Content is protected!