„Treci în fața clasei și spune lecția” „Hai la tablă și rezolvă problema” „Cine mai vorbește are 2 în catalog” „Dacă nu înveți din carte nu te trec la examen”. Mă întreb câți dintre voi ați fost triggered acum după ce ați citit aceste rânduri. Such a blast from the past, wasn’t it? Care de fapt ne pune pe gânduri și ne face să realizăm că învățământul românesc a fost/este un mediu toxic, un mediu în care singurele lucruri pe care le-am dezvoltat au fost traumele, fricile, temerile și anxietatea față de autoritate. Prove me wrong, I’ll wait.
Acest subiect este unul foarte sensibil pentru multă lume, dar și pentru mine, chiar dacă inițial nu mi-am dat seama de acest lucru. Ce m-a determinat să dezbat acest topic? Bună întrebare. Vă vine să credeți sau nu, totul a început într-o zi obișnuită la birou în care pur și simplu făceam small talk cu una dintre colege. One topic led to another și am ajuns să vorbim despre diferențele de comportament ale studenților față de profesori din alte țări. Ei bine, după ce am dat câteva exemple personale și unele auzite de la apropiați despre felul în care anumiți profesori își tratează studenții, colega mea nu mai avea cuvinte. Îmi amintesc totuși că m-a întrebat „De ce nu faceți ceva în privința asta? De ce nu schimbați sistemul de învățământ?”.
Timpul era mult prea scurt să-i fac o retrospectivă completă a învățământului românesc, însă i-am explicat că de cele mai multe ori, noi preferam să facem ceea ce ni se spune (mai ales că „directivele” veneau de la un profesor) decât să începem un conflict care s-ar fi încheiat oricum prost pentru student/elev.
Haideți să fim sinceri. Din școala generală, liceu și chiar Facultate noi am fost programați să facem doar ce ni se spune când vine vorba de mediul academic. Ni se spunea chiar și ce trebuie să gândim și ce păreri să avem (adică doar părerea profesorului). Nu aveai cum să îndrăznești să spui altceva decât ceea ce era deja agreat și acceptat de profesor. Gândirea noastră se limita la ceea ce învățam din carte sau cursuri. Păreri personale/gândire critică? We don’t know her, is she new? Prea puțini dintre profesori ne încurajau să avem propriile păreri, să avem dezbateri pe anumite teme, să înțelegem opiniile pro și contra, să construim argumente and so on. Nu. Totul în școală a fost one-sided și ne-am dezvoltat o frică în a ne exprima propria opinie.
Ni s-a tatuat în minte că vom avea probleme dacă ne ridicăm și nu repetăm mot- à-mot precum niște roboți ceea ce voia profesorul să audă. Ce tip de probleme? Dintre cele clasice: nu treci de examen, notă scăzută la purtare sau pur și simplu te are el în vizor la toate orele și-ți face viața un calvar. Și acum, sincer vorbind, cine vrea asta? Desigur, nimeni. Așa că nimeni nu avea curajul să fie autentic și să-și spună adevărul. Dacă o făcea, era oaia neagră a clasei, era dat exemplu de „Așa NU”, iar atunci noi ceilalți ne inhibam cu atât mai mult și deveneam poate mai obedienți. Cu toții voiam să avem note bune, să trecem examenele să nu ne complicăm viața, iar asta a fost the easy way out, chiar dacă ne-a lăsat cu câteva cicatrici în subconștient.
Am vrut să aflu dacă asta este doar părerea mea, sau dacă există oameni care simt același lucru ca și mine legat de acest subiect. Iată ce au spus oamenii. Have a read and let me know what you think.
„Libertatea de opinie, de a primi și a transmite informații prin exerciții de rațiune și dialog constructiv ar trebui sa fie una din misiunile tuturor instituțiilor de învățământ. Din păcate mulți ajung să își exercite acest drept sau să îl pună în aplicare mai bine zis abia de la o anumită vârstă sau pe băncile facultății, dat fiind faptul că sistemele de educație încă promovează concepte ca „Profesorul le știe pe toate”, „Taci, ca oricum nu știi ce vorbești”, „Părerea ta nu e bună, e greșită”. Probabil, nu o dată am fost martorii unor asemenea discuții sau poate că le-am simțit chiar pe propria piele. O abordare individuală care să ne insufle convingerea esențială de a avea propria părere în raport cu orice subiect, dezbatere, situație, trebuie aplicată încă din școli, de ce nu și grădinițe, când copilul este deja introdus într-o colectivitate și poate să-și stimuleze capacitatea de a interacționa cu ceilalți.
Mai mult ca oricând este important să avem cadre didactice pregătite să cultive aceste reflexe pentru a-i ajuta mai ușor pe elevi/studenți să-și combată fricile de a se expune liber, de a spune și argumenta ceea ce gândesc pentru a-i putea ghida corespunzător în anumite direcții raportate la un set de valori. Nu trebuie să uităm că nu oricine este capabil să se auto-învețe, să se auto-instruiască pentru a fi în stare să își apere cu ardoare propriile idei și opinii. Această capacitate dacă nu este dezvoltată și dirijată treptat de către un mentor, în cazul nostru personalul didactic, ajunge să creeze complexe, să inhibe și să paralizeze nevoia de libertate de opinie care are consecințe automat și la job sau în relația cu partenerul, prieteni, colegi.” Mădălina M.
„Eu am parcurs clasele 2-12 la Waldorf, cu profil uman. Accentul în cadrul școlii a fost pus pe artă, creativitate și libertatea de a spune ce gândești (Imnul școlii având și versul „Este liber orice gând”)
Relația profesor/student era una mereu pozitivă și în afara orelor de curs. Până la urmă suntem oameni cu toții și înțelegând acest aspect profesorii au încercat mereu să pună acel extra efort în a ține cont și de individ, nu doar de colectiv. Profesorul meu preferat era cel de istorie – înțelept, vorbăreț și îi plăcea să povestească. Uneori zicea lucruri și din afara manualului. De aceea mie îmi place istoria și tot odată să scriu povești.
Însă școala mea era o mare excepție de la normă, având profil uman și accent pus pe prietenia profesor/student. Îmi dau seama că în alte școli, licee, facultăți nu se practica. Consider că nu ai cum să arunci în brațele unui elev (la oricare vârstă) un manual și să-i spui „recită asta și primești 10”.
În prezent profesorii se așteaptă ca elevii să *știe cum să învețe*. Nimeni nu se naște învățat, nici răbdarea nu este dobândită, ci învățată. Când aud părinți sau profesori strigând „ai răbdare”, eu râd în sinea mea pentru că îmi vine întrebarea: „Păi cine i-a învățat cum să aibă răbdare?”
La fel și la procesul de a învăța. Dacă nu depui efortul să-i arăți elevului CUM să învețe nu doar CE să învețe, o să vezi alte rezultate și randament. Eu am fost norocos, în acest sens.” Mihai
„Nu îmi amintesc să fi avut profesori care să mă inspire cu adevărat în liceu. Eu am fost mereu propriul meu motor de inspirație. Însă ce îmi aduc aminte este că eram obligați să învățăm cuvânt cu cuvânt tot și așa eram notați. Nu exista să ai posibilitatea să îți poți exprima punctul de vedere sau să-ți pui mintea la contribuție. Dacă încercai, erai notat foarte prost și poate chiar umilit că nu ești în stare să înveți așa cum trebuie. Părerea individuală nu era apreciată. Aveam colegi foarte afectați de acest lucru, se închideau în ei sau recurgeau la gesturi teribiliste. A fost o perioadă în care am învățat foarte mult, însă multe dintre materii au fost învățate degeaba. Îmi dau seama cât de inutilă a fost uneori goana după nota zece.” Emma Ș.
„Pot să zic că ăsta este unul dintre lucrurile care lipsesc din sistemul de învățământul actual. Faptul că elevii nu sunt încurajați să vorbească în primul rând, să-și exprime părerile, să aibă păreri. Pentru că în momentul de față dacă-l întrebi pe un elev „Ce crezi despre X topic?” probabil o să stea să se gândească foarte mult sau nu o să știe ce să spună pentru că nu au fost învățați să aibă păreri. Nu neapărat păreri diferite de ale profesorului, păreri în general. Eu nu-mi amintesc în generală și nici în liceu să fim întrebați ce părere avem în legătură cu un subiect sau altul.
Mi se pare esențial să se încurajeze treaba asta. Avem nevoie de lucrurile astea în viață, adică ajungi în situația în care dezbați un subiect și tu nu ai argumente, nu știi ce părere să ai…este destul de gravă situația în care am ajuns. Da, frica asta de a ne exprima, în public sau de față cu alte persoane este destul de des întâlnită și astăzi. Îmi aduc aminte că atât în liceu, cât și în generală erau mulți copii care nu întrebau sau pur și simplu nu spuneau ce cred tocmai ca să nu fie judecați, sau să se râdă de ei ș.a. Atunci când profesorul ne întreba ceva mulți chiar dacă știau răspunsul sau chiar dacă voiau să întrebe ceva tăceau pur și simplu tocmai din cauza asta.
Mi se pare că n-ai cum să ajuți un copil să se dezvolte dacă tu nu-i dai șansa asta, să-și exprime părerile. Asta ar trebui să fie o normalitate pentru el. Pentru că acum dacă întrebi pe cineva „Ce părere ai despre X subiect” o să zică „Nu știu..” sau o să se folosească de părere pe care a auzit-o la altcineva.” Claudia C.
„Profa de franceză din liceu era un om foarte dificil care își rezerva dreptul de a da 9 și 10 doar elevilor care făceau pregătire cu ea. Efectiv îți era teamă să ridici mâna să vorbești, să răspunzi la oră pentru că își schimba foarte ușor mood-ul. Te asculta și îți dădea automat notă mică, sau te făcea să te simți de cacao și tot felul de lucruri de genul ăsta”. Marius C.