Din camaraderie pentru toți cei care au fost sinceri și mi-au trimis poveștile lor legate de cum au reacționat când au aflat că Moș Crăciun nu există, dar și modul în care au aflat, voi fi și eu la fel de sinceră. Nu știu dacă am crezut vreodată cu adevărat în Moș Crăciun, însă am ales să cred. Am ales să văd Magia Crăciunului și a Sărbătorilor așa cum o vedem poate în filme fără să îmi pese dacă Moșul este sau nu cine credeam eu că e.
Momentul în care am fost sigură că Moș Crăciun este doar o poveste frumoasă a fost probabil în clasa generală, când se organizau serbări de Crăciun, unde erau invitați toți părinții, dar bineînțeles și Moș Crăciun. Ei bine, în tot acel haos al pregătirilor, paznicul școlii unde învățam se costuma în Moș Crăciun în văzul tuturor elevilor pentru că el era cel care ne oferea cadourile. Cum bine vă dați seama, entuziasmul meu a scăzut dramatic pentru că Moșul… nu era de fapt Moșul.
Părinții evident au încercat să mușamalizeze acest adevăr crunt prin faptul că „El se costumează ca să îl ajute pe Moșul, pentru că are prea multe cadouri de trimis”. Nu am fost din păcate mulțumită de acest răspuns și am rămas sceptică chiar de la o vârstă mică. Ați crede că asta cumva m-a împiedicat să îl aștept pe Moșul în fiecare an. Well, you would be wrong. Trebuie să recunosc că părinții mei aveau o strategie destul de smart pentru ca eu să nu îmi dau seama când și cine îmi pune cadourile sub brad.
Mereu îmi spuneau „Moșul nu vine dacă tu nu dormi. Știe că nu te-ai culcat și cadourile nu o sa apară”. Pentru că știam toate colindele, îmi aminteam că una dintre ele suna cam așa „He sees you when you’re sleeping. And he knows when you’re awake”. Ceea ce însemna, teoretic, că părinții mei aveau dreptate. Sort of. Cumva încercam mereu, chiar dacă știam adevărul, să găsesc modalități prin care să îl invalidez pentru ca Magia Crăciunului să aibă sens în continuare.
Sunt de părere că fiecare dintre noi trebuie să creadă în Moș Crăciun indiferent că știe sau nu adevărata poveste. Chiar și acum, mereu în preajma Sărbătorilor cred în Moș Crăciun pentru că altfel, Crăciunul nu ar mai avea Magie. Iar Crăciunul fără Magie…. (aici vă rog să completați voi).
M-am bucurat tare mult să citesc fiecare poveste în parte și îmi doresc ca și voi să vă regăsiți în aceste povești, așa cum am făcut-o și eu.
„În iarna celor câțiva anișori pe care îi aveam, 7 la număr ca să fiu mai exact, o iarnă în care încă mai erau țurțuri la geam și în care zăpada nu înceta sa curgă din cer, am descoperit că nu există Moșul.
În preajma sărbătorilor părinții și bunicii mă implicau în pregătirea mâncării, aranjarea bradului și nu numai. Fiind singurul copil la părinți, trebuiau și ei să îmi găsească ocupație, mai ales în iarna anilor 1999, când erau puține activități accesibile. Astfel încât în ziua Ajunului, în casa bunicilor, mai mult ca niciodată tot mă trimiteau să aduc lucruri din cealaltă clădire. Ceea ce în mintea mea de copil de șapte ani, nu indica decât că vor să mănânce bomboanele rămase, ce nu au fost puse în brad (nu recunosc sau confirm că hoțul de bomboane eram de fapt eu). Profitând că m-au trimis să hrănesc animalele din gospodărie, m-am întors tiptil în bucătărie și ca un ninja m-am strecurat sub geamul din bucătărie (zise piticul de grădină, a cărui înălțime abia ajungea cu nasul la fereastră).
Acolo, spre mirarea mea am văzut cum mama împacheta dulciuri, haine, rechizite și le punea sub brad. M-am strecurat înapoi din bucătărie, foarte încântată că descoperisem secretul. Când m-am întors, familia m-a anunțat entuziasmată că a venit Moșul și nu a putut să mă aștepte că se grăbea, dar și-a verificat lista și are o surpriză pentru mine.
A urmat deschiderea cadourilor și „expresiile de mirare” ale familiei la ce primisem.” Simona R.
„Să cred în Moș Crăciun și în magia Crăciunului a fost de departe una dintre cele mai frumoase părți ale copilăriei mele. Am fost unul dintre acei puțini copii probabil care au crezut în Moș Crăciun până foarte târziu. Nici dacă mă gândesc mai adânc nu îmi pot aminti cum am aflat că Moșul nu există… copiii vorbeau încă de mult despre faptul că părinții sunt cei care ascund cadourile sub brad în noaptea din Ajun, însă niciodată nu am vrut să îi cred. Până la urmă, de ce i-aș fi crezut? Chiar dacă ar fi fost adevărat, ce ar mai fi fost Crăciunul pentru mine ca și copil, fără povestea magică a Moșului?
Sigur că după ce crești puțin mai mult, Crăciunul își dezvăluie adevărata valoare, esență și însemnătate, însă dincolo de acest aspect, chiar și acum îl iubesc pe Moș și cred că stă cu barba lui albă și lungă printre reni și elfi la Polul Nord și așteaptă să pornească în lunga sa călătorie cu un sac mare și plin de cadouri în spate!” Mădălina M.
„E un subiect tare drăguț și am o mulțime de amintiri din perioada aia. Țin minte că atunci când eram super mică (2-3 ani), bunicul se îmbrăca mereu în Moș Crăciun, își schimba vocea, venea cu sacul plin cu cadouri în spate și aștepta să-i recit poezii. Iar eu încercam să termin cât mai repede că să-l pot întreba dacă mi-a adus păpuși Barbie. Pe vremea aia nu bănuiam absolut nimic, evident.
Prin clasa a 2/3/4-a or something, am preluat inițiativa de a face eu surprize în preajma sărbătorilor: organizam în fiecare iarnă, în Ajun, spectacol pentru bunici. Îmi obligam verișoara să învețe zeci de poezii, colinde, dansuri și făceam repetiții cu câteva săptămâni înainte de spectacol că să iasă totul perfect. Țin minte că, într-unul dintre ani, după ce am făcut bradul, urma să începem spectacolul. Bunicii stăteau în sufragerie și așteptau, iar noi trebuia să apărem din culise (adică dintr-o altă cameră).
La un moment dat în acea seară, am observat după ușă mai multe cadouri și mi-am dat seama de la cine sunt, dar nu am stricat momentul, nu le-am spus niciodată că știu. Am ținut descoperirea pentru mine. Acum, privind în urmă și știind cum reacționez eu în diverse situații, nu îmi vine să cred că nu am avut nicio reacție. Deși s-a întâmplat de multe ori de atunci să-i prind chiar și pe părinți cu cadouri ascunse prin casă. Și la cât de curioasă sunt eu, mă mir că am făcut „efortul” să nu cotrobăi printre cadouri înainte să le găsesc sub brad.” Claudia S.
„Totul s-a concretizat pe la șapte ani, atunci când pentru mine începuseră să apară semnele că ceva nu este în ordine. Fiind foarte curios și stând foarte mult lângă brad sau lângă scrisorile pe care le scriam, ai mei nu puteau niciodată să îmi pună cadourile fără să apară complicații. În anii precedenți, eram tot timpul trimis să fac anumite lucruri pe care nu mi le doream, iar imediat cum mă întorceam Moș Crăciun își făcea apariția cu cadourile sau scrisoarea mea dispărea.
În iarna în care am fost cert convins că Moș Crăciun este doar în imaginația noastră, iar părinții fac tot posibilul să ne țină cât mai mult în acel vis frumos, ai mei mi-au cumpărat un scaun ergonomic pentru birou. Pentru că nu puteau să țină nimic în casă fără ca eu să știu, mai ales lucruri de dimensiuni mari, a fost nevoie să îl plaseze la vecinii noștri până la momentul potrivit pentru ca eu să îl găsesc dimineața următoare sau mai târziu, în aceeași seară.
Mama mi-a dat ceva de făcut, pentru a putea să aducă cadoul de la vecini. Problema lor era că eu știam exact ce se întâmplă și am auzit vocile lor într-o conversație cu vecinii. Nu mă mai putea convinge nimeni și nimic că e altfel, însă părinții mei au făcut-o. Atunci când m-am întors, am găsit cadoul și am fost destul de sigur că lucrurile sunt așa cum cred eu. Au inventat ceva pe loc și mi-au povestit cum că a venit la ușă Moș Crăciun și a lăsat cadoul.
A mai continuat o perioadă foarte scurtă în care mie îmi lipsea acel 1% să fiu complet convins că lucrurile sunt așa cum știu eu. Până la o discuție pe care am avut-o cu bunicii mei, acolo unde ei s-au dat cumva de gol. Punând foarte multe întrebări și devenind insistent, din păcate ei nu au reușit să reziste și mi-au spus tot adevărul. Am înțeles că majoritatea oamenilor maturi își doresc pentru copiii lor să creadă cât mai mult în Moș Crăciun, Moș Nicolae.” Remus J.
„Trebuie să recunosc că am fost un copil naiv până la o vârstă înaintată, sau cum îmi place mie să spun, inocent și pur, iar marea mea descoperire s-a întâmplat la vârsta de 5-6 ani. Îmi aduc aminte că în perioada aceea eram obsedată de o pereche de pantaloni albaștri, evazați, dintr-un material elastic, cu buzunare cu fermoar, erau fițza pe vremea aceea, pe care nu o găseam niciunde. Având întotdeauna „apucături de detectiv’, m-am dus direct la grămada de haine pentru călcat, ultimul loc rămas necercetat.
Nu am găsit pantalonii, dar am găsit niște jucării străine care, pe moment nu mi-au stârnit interesul. Am pus jucăriile la loc printre haine și mi-am continuat căutarea. Urma ca, după câteva zile să găsesc aceleași jucării sub brad, de la Moș Crăciun. Trebuie să menționez că părinții mei nu au fost niciodată buni actori, păreau chiar ciudați când găseam cadouri de Moș Nicolae sau Moș Crăciun, exagerat de entuziasmați și cu o groază de întrebări: „De la cine e, mami?”, „Uite, ce de jucării!”, „Asta ce face? Dar asta?”.
Nu am fost nici dezamăgită, nici tristă, nu m-a făcut să sufăr de depresie sau anxietate ca adult. Încă îl aștept pe Moș Crăciun în fiecare an, doar că acum eu sunt cea ciudată și exagerat de entuziasmată.” Ioana H.
„Ce?? Mos Crăciun nu există? Glumesc sau poate nu haha.
La noi în familie Crăciunul e cea mai importantă sărbătoare cu tot ce implica ea, cadouri, cozonaci, colinde, timpul petrecut cu cei dragi și bineînțeles Moș Crăciun.
Cred că de prin clasele mici începuseră zvonurile „Moș Crăciun nu există, sunt mama și tata”. Refuzam ideea, ba chiar mă supăram și susțineam că nu e adevărat. N-am aflat deodată, a fost treptat și am avut timp să mă împac cu ideea și asta m-a făcut cumva să nu fiu foarte dezamăgită că nu bătrânelul cu barbă albă pune cadourile sub brad.
But here I am at 28 și da, cred în Moș Crăciun! Ok, poate nu cu tot cu sanie și reni, but still. Moș Crăciun e despre iubire și bucuria de a dărui și cred că există în fiecare dintre noi”. Cristina S.
„Cum am aflat că nu există Moș Crăciun?
Am crezut destul de mult timp că există Moș Crăciun pentru că am primit vizita lui atât acasă (am aflat mai târziu că era tata), cât și la grădiniță. Nu cred că îi scriam scrisori, le spuneam părinților mei ce îmi doresc și Moșul îmi aducea cumințel cadourile.
Cred că am aflat în jurul vârstei de 10 ani când căutam niște lucruri prin dormitorul părinților și am găsit cadourile de la Moș. Am fost puțin dezamăgit, dar am continuat să primesc cadouri” Liviu P.
Puteți folosi secțiunea de comentarii de mai jos pentru a împărtăși și voi povestea legată de cum ați aflat că Moșul nu există.